Teatrul are rol formativ, de a-i face pe adolescenți să-și depășească timiditatea și să-și dezvolte abilitățile histrionice pentru a se adapta mai ușor la viața socială, să-și supravegheze limbajul și, în același timp, să-l exploateze într-un mod creativ care să-i reprezinte; vor putea intra în atmosfera altor lumi, înțelegând textul, chiar din interiorul lui. A deveni personajul unei opere, într-o mică scenetă, va însemna pentru cel care interpretează rolul, mai multe lucruri: o bună cunoaștere a textului respectiv, o înțelegere aprofundată a caracterelor ce intra în conflict și, totodată, analizarea propriului potențial de a face față scenariului propus prin mimica, gestica, expresivitatea discursului.

Multi dintre ei cred ca este ușor sa intre în pielea unui personaj, dar, în situația de a interpreta un rol, vor constata adesea ca „nu pot gândi onest decât la persoana întâi” și ca din ei înșiși nu pot ieși. Dar odată adoptat, la rândul său, personajul împrumută câte ceva din trăsăturile actorului care îl joacă, ceea ce face ca personajul „de hârtie” să nu fie niciodată complet. Fiecare personaj e în strânsă legătură cu cel care îi dă viaţă şi împrumută câte ceva din „ADN-ul” său.