Nu era nici om, nici animal, nici plantă, nici moleculă, nici atom, nici nimic altceva. Era o ființă vie dar nu se încadra nicăieri. Nu avea sentimente, trăiri, emoții, păreri. Nu se hrănea cu mâncare, nici cu dragoste, nu avea nevoie nici de aer. Trăia pur și simplu, deși nu exista. Era peste tot, deși nu era și nu venea de nicăieri. Nu se născuseră și nici nu murise. Era bărbat, asta era evident. De altfel, și singurul lucru concret și precis pe care îl putem afirma. Era ca un corp cu o inimă susținută de cine știe ce aparate medicale performante, pentru a pulsa un sânge fără ADN. Dormea destul de des. Pentru prima data, ca o minune pentru un orb, a avut un vis. Nu știa nici ca e vis, dar nu putem spune nici că nu a fost realitate. Era ceva ce i-a pătruns în minte fără a-și imagina el ceva. Era femeie. Era perfecțiune. Era înger. Era zeiță. Deși nu cunoștea altele, era sigur ca e cea mai frumoasă. Era divină. Pentru un moment a crezut ca e Însăși Fecioară Maria. Dar în inima lui nu era credință, ci dorință. Dorință arzătoare. A căutat-o în lung și în lat, la nord și la sud, la vest și la est, pe mare și pe uscat, pe pământ și în cer. De negăsit. Când a căutat și în ultima scorbură de șarpe și nu a găsit-o, a devenit om. Deodată, toate emoțiile și sentimentele de tristețe, dezamăgire, singurătate și frustrare, i-au năvălit sufletul. Da, acum avea suflet. Inima lui învăluită în sentimente s-a transformat într-un suflet măcinat de tristețe. O infinitate a cautat-o, încă una a așteptat-o, a treia a a suferit și a patra-a a murit. S-a sinucis. Ultimul loc unde nu o cautase era Iadul. Știa ca doar asa poate ajunge acolo.